Cand ai descoperit ca iti place sa desenezi??

In scoala generala am avut ca tema o pictura, inspirata de ceva anume sau un alt pictor. Imi aduc aminte ca aveam in casa un singur album de pictura a lui Bruegel (noi am prins comunismul crud). Coperta era cu 3 tarani, un car, o imagine terracotta de camp…M-am prezentat la scoala cu pictura facuta de mine si doamna profesoara m-a ridicat in picioare si m-a umilit, spunandu-mi sa recunosc cine a facut-o de fapt. Nu m-a crezut, m-a facut sa plang, nu-mi aduc aminte insa daca nu a facut si plangere la mama. Stiu doar ca de atunci nu am mai vrut sa desenez sau sa pictez, pana l-am cunoscut pe Tudor(Chirila) care m-a incurajat sa dau la scenografie pt ca i s-a parut ca am talent (sau mai degraba gust, viziune). Nu am crezut niciodata ca am talent pentru ca nu a binevoit nimeni sa vada daca il am sau nu, iar eu nu l-am recunoscut la timp. M-am reapucat de desen doar de dragul lui si al profesorului pe care l-am rugat sa ma pregateasca si cred ca am facut-o doar ca sa-i dovedesc unui artist ca si eu am un suflet de artist. Am simtit cand m-am reapucat de desen ca este prea tarziu…insa ca pot desena cu mare placere, pana la uitare de sine. Dar facand acel desen doar pentru mine.

 

Ce te anima in valsul cu creeatiile tale?

Nu simt ca créez ceva, simt ca fac ceea ce ii face bine sufletului meu. Ma bucur ca vad clientele zambind, ma bucur cand trec oamenii pe strada si admira o vitrina facuta de mine, ma bucur cand produc un spot si am tot felul de idei salvatoare la decor. Ma anima tot ce fac, nu stiu daca ceea ce fac amprenteaza atat de mult ambientul incat sa consider ca este “o creatie”. Singurul ucenic sau adevarat mostenitor al acestor zbateri artistice va fi doar Eva, care parcurge procesul cu mine si poate va simti nevoia de frumos atat de mult cum o resimt eu(frumosul din capul meu, din ochii mei).

 

 

Care este povestea ta?

Povestea mea a inceput la umbra ta, de care am vrut sa scap ( ca orice mezin!). Nu am vrut sa fac nimic din ceea ce ai facut tu, poate pentru ca eram comparate de prea multi oameni: parinti, invatator, diriginte, meditator. Parcursul a fost rupt, smucit, eram calauzita doar pe o cale batuta: umanism, pedagogie. Faptul ca am devenit ceea ce sunt este datorita puterii de a nu ma supune, pe care am dezvoltat-o timpuriu. Cand ma uit in spate, am cumva numai bucurie: am fost insotita in toata calatoria mea de prieteni incredibili, am avut noroc sa pot zbura, am facut tot ce mi-am promis sa fac, m-am fortat din toate punctele de vedere si intotdeauna am reusit(sau sa scap). Sunt ceea ce am vrut sa devin, in cea mai buna si puternica versiune a mea. Iar tot acest drum, punctat sau neincapator, zburdalnic sau ploios ma defineste perfect: eu nu as fi putut avea o evolutie previzibila iar startul pe care l-am avut a ajutat foarte mult.

Este, pe scurt, o poveste insotita de iubiri importante, de prietenii profunde si de evolutie profesionala de la economist, la voluntar, la producator, decorator, vanzator, trainer, orice domeniu in care interactionezi cu oamenii, in care imi folosesc si ceva creier si mai ales, ochiul estet ( care a si devenit jucaria mea).

Baletul meu intre profesii mi-a fost reprosat si pus sub umbrela “superficialitatii”. In timp insa, impinsa si de acest unghi social, am invatat sa folosesc toate informatiile care “pareau” inutile si sa-mi asum nu titlul de expert, dar de om bun la tot ce-i place sa faca si sa fac tot ce-i place…din complex s-a transformat in privilegiu. Sau in povestea unui suflet boem.

De ce Rogue?

Rogue este acel animal care pleaca de langa turma. Este derbedeul, poate fiul risipitor, prototipul neincadrat. Sunt eu, de fapt. In felul in care ma imbrac, cum imi proiectez viata, cum privesc arta si moda, consumismul, filozofia mea hedonista si toata rebeliunea din personalitatea mea. Exista si oameni care ma admira, ma copieaza, oamenii care vor sa aibe bratari ca ale mele, sa isi faca tatuaje, sa calatoreasca unde am calatorit eu, cred ca am o putere inspirationala care vine si din placerea mea de a trai, a da, a povesti, a ma bucura cu altii… iar eu chiar as vrea sa imbrac oameni care inteleg acest stil de viata. Sa-l povestesc si apoi sa-l traim impreuna, prin acest legamant al gustului vestimentar, al unui stil de viata. Mai departe de dunga, norma.  

Ce vrei sa aduci in puzzle ul vestimentar?

Hainele pe care le vand eu sunt “aduse” deja, cineva a spus o poveste. Eu adun ceea ce este comun sau intrigant la aceste povesti. Eu vreau sa le invat sa se uite in oglinda, sa se iubeasca asa cum sunt si haina pe care o aleg din magazinul meu sa-i poarte povestea (ei) mai departe. Practic, as vrea ca aceste haine sa-i fie clientei Rogue unul dintre cei mai buni companioni in viata.

 

Da-mi si o fotografie cu tine?

NB: Mi-am adus aminte ca la un moment dat, in viata mea, am aparut intr-un ziar si am fost descrisa ca o “fatuca care este vanzatoare de pantofi”. Imi aduc aminte ca implusul a fost sa ma revolt, mi se parea complet aiurea ca un om se poate apuca sa scrie sau sa descrie o scena cu doi oameni despre care nu stie nimic si carora le ia fiecare gest si-l imparte in 10 si din fiecare zecime alegea cea mai proasta parte. 15 ani mai tarziu insa, stiu ca “doar” vand pantofi, dar mi place la nebunie…!

Asa a inceput totul si cred cu sinceritate, ca daca ai o pasiune, te mai si cauta pe acasa, intr-un fel sau altul…