On Ideal Body Shapes and Makeover Culture

Despre formele corpului ideale și cultura de makeover

‘White Consultation Room’

ÎN ISTORIA rochiei occidentale, moda a fost mult timp instrumentul predominant pentru crearea unor forme corporale „ideale” prin acoperirea, transcenderea și remodelarea corpurilor noastre „actuale” .1 În 2015, această practică este încă foarte vie - gândiți-vă doar la utilizarea sutienelor de tip shapewear și push-up. Cu toate acestea, în secolul trecut, schimbarea formei sa mutat de la pânza care acoperă carnea la carnea însăși; trăim într-o „cultură de makeover” în care chirurgia estetică a devenit banală.2

La fel ca și moda, industria chirurgiei estetice este alimentată de schimbări continue. Ceea ce a început ca o intervenție chirurgicală în cea mai mare parte cu bisturiul, s-a transformat într-o practică mai largă, care include și utilizarea materialelor de umplutură (fillere) pentru a face ajustări mai temporare la buze, obraji, șolduri și fund. După cum afirmă cercetătorul în studii culturale Meredith Jones, „Noua natură accesibilă și ne-permanentă a multor chirurgii estetice contemporane o aduce în armonie, simbolic și practic, cu moda.” 3

Deși acest lucru ar putea fi considerat un succes tehnologic, discursurile despre chirurgia estetică sunt, de asemenea, strâns legate eșec. Atât cei care justifică, cât și cei care critică, practic,  descriu chirurgia estetica în termeni de eșec, deși interpretările lor sunt la polii diferiți. Despre ce fel de esec vorbim? Cine eșuează și cine poarta efectele esecului?

Chirurgia cosmetică se bazează pe presupunerea dublă că corpurile, în special cele feminine, trebuie să fie frumoase și că nu reușesc în mod regulat să fie așa. Industria de înfrumusețare medicalizată reprezintă corpul feminin ca fiind usor deteriorabil si ca avand un termen scurt de manifestare a frumusetii. Deși în logica sa ageistă, fiecare corp va eșua în cele din urmă, primii chirurgi esteticieni s-au concentrat asupra corpului excepțional eșuat. Pentru a-și justifica intervențiile, ei s-au bazat puternic pe categorii de boli și deformări. Cu alte cuvinte, a avea pleoape căzute, sâni neuniformi sau bărbie în retragere a fost considerat literalmente patologic. Astfel de patologii, au susținut chirurgii, au avut efecte psihologice profunde care ar putea fi ameliorate prin repararea fizică.

Dar corpurile deformate, bolnave sunt prin definiție corpuri excepționale, iar un corp nu mai trebuie să fie excepțional pentru a cere intervenție. Ideea care domnește acum este că toate corpurile pot - și poate chiar ar trebui - să fie ajustate. Cu doar câteva decenii în urmă, chirurgia estetică era o practică rară și exclusivă; acum este răspândita. Doar in Statele Unite ale Americii, au existat cincisprezece milioane de proceduri în 2014 (aproximativ dublu față de 2007), incluzand si practicile non-chirurgicale, cum ar fi peelingurile cu laser și injecțiile.

Într-un articol recent pentru revista Time, jurnalistul medical Joel Stein susține că procedurile cosmetice vor deveni în curând atât omniprezente, cât și obligatorii.4 El descrie Coreea de Sud ca fiind puternic populată cu cetățeni modificați chirurgical și vede că țările occidentale urmează acest exemplu. El susține că tehnologiile cosmetice medicale vor deveni doar o altă activitate de întreținere, upkeep și auto-responsabilitate pe piețele competitive ale muncii, consumului și stilului de viață. Chirurgia cosmetică nu va fi doar un mod de formare a unui corp ideal din punct de vedere normativ, ci și o performanță a cetățeniei neoliberale.

Totuși, supunerea la o procedură cosmetică poate implica capitulare. Scriind la persoana a doua (și construindu-și cititorul drept clasa de mijloc, occidentală și feminină), Stein susține că „tu” vei fi cedat acestor fraze in cele din urmă: „TU va trebui să o faci. Și nu numai dupa o anumita varsta. Nu pentru că te urăști, te temi de îmbătrânire sau ca te simti inutila. TU vei cere si vei obține o procedură cosmetică din același motiv pentru care porti machiaj: pentru că orice altă femeie este ajustata. ’5

'Playboy Consultation Chair’

Stein invocă o dezbatere de zeci de ani în feminism. În timp ce unele feministe au susținut că chirurgia estetică este o negociere mai mult sau mai puțin pragmatică a normelor de gen, altele insistă asupra faptului că „nevoia” de chirurgie cosmetică reprezintă de fapt eșecuri psihice. Din acest punct de vedere, pacienții care 'consuma' servicii de chirurgie estetică  de fapt își urăsc corpul sau experimentează o formă de „conștiință falsă”.

Stereotipul pacientului  care se detesta si devine consumator de chirurgie cosmetică poate fi găsit și în analele psihiatriei. Lipsind mult în ceea ce privește critica normelor de gen, discursul psihiatric de la mijlocul secolului al XX-lea s-a adresat femeilor care au fost supuse unei intervenții chirurgicale cosmetice ca neurotici, personalități dezordonate sau subiecți patologici. Discuțiile contemporane despre tulburarea dismorfică a corpului examinează în mod similar psihicul feminin ca fiind vulnerabil la ura de sine și, în plus, susțin că sunt susceptibile la dependență. Astfel de discuții se alimentează cu convingerea că femeile - vulnerabile, cu ură de sine și ușor dependente - sunt responsabile de recenta creștere a intervențiilor chirurgicale estetice, în loc sa fie invers. Există motive întemeiate pentru a fi precaut să identificăm „chirurgia drogurilor” drept vinovat de boom-ul chirurgiei estetice. La urma urmei, această logică pune povara problemelor chirurgiei estetice pe umerii pacienților individuali, în majoritate femei, și ignoră forțele instituționale care explică vasta sa expansiune.6

Dacă o intervenție chirurgicală estetică corectează un corp eșuat sau sugerează un psihic eșuat este o întrebare irelevantă; în opinia mea, aceste ipoteze sunt ambele defecte. În schimb, explozia chirurgiei estetice este un simptom al eșecurilor structurale catastrofale. In Statele Unite ale Americii precum și, la nivel global, expansiunea sa în masă face parte dintr-o întoarcere mai largă spre îmbunătățirea medicinei, unde „maximizarea stilului de viață, potențialului, sănătății și calității vieții a devenit aproape obligatorie”, așa cum spune sociologul Nick Rose.7

Această maximizare are loc, totuși, într-un context de adâncire a inegalităților sociale și economice, unul în care există in continuare acces inegal la asistența medicală, tehnologiile medicale și medicamentele care salvează viețile, precum și securitatea alimentară și a mediului. La scară globală, aceste disparități sunt extreme, (dar chiar și în S.U.A) conform Centrelor pentru Controlul și Prevenirea Bolilor din Statele Unite, speranța de viață și alte măsuri de sănătate variază foarte mult, in continuare,  în funcție de statutul socio-economic, rasa și locația geografică.

Faptul că TU vei primi o intervenție chirurgicală estetică în viitor NU este neapărat o măsură a faptului că psihicul tau sau corpul tau, au eșuat.  Poate fi mai degraba un raspuns care depinde de statutul dumneavoastră în capitalismul neoliberal. Chirurgia cosmetică- estetica și/ sau alte forme de medicină electivă sunt favorizate de stratificarea medicinei bazată pe profit. Acest sistem conferă cetățenie biomedicală celor care pot respecta cerințele de auto-îngrijire, bunăstare și îmbunătățire, în timp ce le refuză celor care nu pot, pentru ca statutul lor social, nu a ajuns in acel punct. Tu nu dai / nu dați greș, dar este posibil ca sistemul in care traim, sa  dea gres pentru noi/ prin noi.  

‘Green Recovery Bed’

Cara Phillips is a Brooklyn-based photographer, curator, writer and lecturer.

1. A Hollander, Seeing through Clothes, University of California Press, Berkeley and Los Angeles, 1993 [orig. 1975] ↩

2. M Jones, ‘New Clothes, New Faces, New Bodies: Cosmetic Surgery and Fashion,’ in S Bruzzi and P Church Gibson (eds), Fashion Cultures Revisited: Theories, Explorations and Analysis, Routledge, New York, 2013, p.294 ↩

3. Ibid., p.289 ↩

4. J Stein, ‘Nip. Tuck. Or Else,’ Time, June 18 2015 ↩

5. Ibid. ↩

6. D Sullivan, Cosmetic Surgery: The Cutting Edge of Commercial Medicine, Rutgers Univerity Press, New Brunswick, NJ, 2001 ↩

7. N Rose, The Politics of Life Itself, Princeton University Press, Princeton, NJ, 2006, p.25 ↩

8. Centers for Disease Control and Prevention (CDC), ‘CDC Health Disparities and Inequalities Report – United States, 2013,’ Morbidity and Mortality Weekly Report, Vol. 62, No. 3, 2013, pp.1-187 ↩