Cand am inceput, mi-am propus sa scriu ceva, o data pe luna…si in acea luna sa aleg dintre cele cateva idei care-mi vin, una care mi se pare mie mai relevanta si sa-I dau contur in scris…am, cred, doua luni de zile de cand nu mi-a venit nici o idee. M-am uitat pe la altii, am citit ce au scris si am vazut ca nici altora nu le vine nici o idee. Deci, pe langa ca nu sunt singura, cand nu-ti vine nici o idee poate fi la fel de bine si egal ca atunci cand ai una buna. Ceea ce ma face sa cred ca cine te citeste este un cititor egal, loial, interesat…si este ca atunci cand stai de vorba cu bunicul tau si desi nu te aude si nu intelege tot ce-I spui, placerea de a vorbi despre nimic ramanind de-a dreptul savuroasa.

 Nici viata ta, ca blogger, nu poate fi “un subiect” in sine, cu gusturile tale sau prostiile prin care treci. Nu te poti folosi continuu ca personaj, fie de jena, fie de frica faptului ca nu e nimic spectaculos, fie de frica unei dezgoliri. Sa nu fii repetitiv, plictisitor, satios. Cat de voluptos poate fi un singur om?

 Mai departe, urmatoarea frica cu care m-am intalnit -si aici gandul meu s-a schimonosit un pic - te cam enerveaza si faptul ca nu te citeste cine crezi tu ca trebuie…si ai senzatia ca tot ce ai scris cu “mesaj”, cu bataie mai lunga, a plecat intr-un post pe blog catre un univers pe care de fapt nu-l aveai deloc ca tinta. 

 Apoi, trac. Stii ca toate lucrurile despre care ai vrea sa scrii si care au ca fir epic ceva din viata ta, implica persoane sau povestile unor persoane dragi sau ne-dragi tie, dar totusi nu poti sa le confisti fragmente din existenta lor numai pentru ca tu esti complet golit de imaginatie…

 Ce crezi, am descoperit ca mai am o problema…citesc blogurile altora si inteleg, printre randuri, ca si ei au avut la un moment dat aceleasi probleme si aceleasi frici…drept pentru care “scriitura” de pe bloguri, daca am face un exercitiu de imaginatie, este exact ca o coloana dintr-un ziar, sa zicem “The Observer”, coloana plasata de catre editor intre coloana despre vreme si cea de evenimente religioase si desi este numita coloana despre sex, cuvantul “anal” este inlocuit cu “floare” sau omis, nu exista orificii, bale, catuse si alte mizerii necesare unei coloane de sex bune, si sexul este descris ca atunci cand faci sex si ai senzatia ca se uita Dumnezeu la tine si te condamna la 10 ani de iad.

 Practic, toata informatia este imblanzita, ameliorata, tapata pana la plictis.

 

 

 

De exemplu, am cautat sa vad despre ce scrie Otrava pe Blogul lui Otrava, in speranta ca avand denumirea de “Blogul lui Otrava” gasesc niste articole intrigante, contorsionate, despre probleme contemporane, rasism, brexit, sexualitate, Lars Von Trier, birocratie, moartea subita a familiei Gucci, betii, boli, IQ, ceva!, ceva otravitor sau intrigant… si mare mi-a fost surprinderea sa vad ca pe langa faptul ca el scrie ca si cum ar lucra la Harpers Bazaar “top 5 destinatii in vara asta in Europa””, el este un om bun, bland, caruia daca as vrea sa-I gasesc o metafora prima care-mi trece prin cap fiind “milk and toast and honey”, corect cu toata lumea, iubitor, previzibil, grijuliu…si scriitura lui este la fel si nu are nimic otravitor. De fapt Blogul lui Otrava este de fapt un fel de Gradina cu Pufusori. Pai e corect asa? Cand imi pronunti Borgia, Machiavelli, Otrava…trebuie sa vad o crima acolo, nu?!?

 Ca prima concluzie: este greu sa scrii.

Dar nu doar ca sa scrii, ci ceea ce scrii sa aibe un sens, un inteles, sa atinga niste corzi si sa lase o urma. E greu sa-ti alegi personajele si sa fii totusi iubit de cat mai multa lume. Nu poti sa scrii numai cu subinteles. Nu poti scrie pe blog numai fictiune si citate. Apoi, e greu si sa scrii obiectiv si fara sa lezezi. E greu sa scrii verde in fata. E greu sa fii la current cu ceea ce se intampla. E greu sa gasesti timpul sa studiezi tot ce trebuie studiat inainte sa te expui.

E greu sa gasesti o poveste. E greu sa dai din tine ce nu ai. De dat.

 Am scris ca e “ciudat” pentru ca am incercat sa indulcesc cuvantul “greu” care-mi iese cu atata frecventa…pentru ca nu ar trebui sa fie nimic greu din ce nu te obliga nimeni sa faci.

 M-am intrebat, apoi, daca nu cumva nu suntem prea multi cei care scriem?!? Si ca ideea asta de site-blog, care ne-a venit ca o reteta fantastica din America, nu este de fapt, pe langa o mare osteneala, o lunga lista de inutilitati copiate, de sfaturi netraite si milioane de vorbe fara vibe, spirit, suflet in spate…mai este nevoie de inca unul?!

 Cam asa ma simt acum: papagalul din poezia lui Carmen Tiderle

Pana mea, pana mea, pana mea…exact ce va spuneam despre coloana de sex din ziarul nostru imaginativ, “The Observer”:-)

N-am ajuns inca la final. Si n-am demisionat, inca.

 Pentru  ca exista si ceva bun la acest task. Acest task ma face ca in viata mea, de zi cu zi, sa fiu mai atenta la oameni, la subiectele discutate, la metafore, la gesturi. M-a facut mai sensibila la scriitura altora, m-a trezit si ma obliga sa vad lumea, universul. Practic, a-ti face un blog este un nou motiv pentru care trebuie sa fii si sa ramai curios, si apoi te obliga sa-ti pui gandurile in ordine, sa iti alegi cuvintele, sa studiezi…cred ca este un nou “college time” pentru mine.

Desi in acest moment sunt cu garda jos si complet debusolata.

 Apoi, te invata sa scrii eseuri asa cum scoala britanica ii invata pe copii inca din scoala generala. Te grabeste sa intelegi ce naiba este aceea o fraza, cu subiect si predicat si sa nu uitam de intriga (!). Iti chinuieste somnul. Apoi, sunt subiecte pe care ai vrea sa le scrii, dar cand te gandesti la consecinte…inveti ce inseamna cenzura. Practic, fraza asta tampita “ trebuie sa scriu pe blog ceva, bun” este o tortura mentala extrem de misto.

 Apoi sunt toate descoperirile pe care le faci in procesul de cercetare…tarte, surprise si incantari.

 O paranteza ar fi Marius Tuca- am descoperit ca animalul asta de barbat, pe numele lui Marius Tuca cu ochii precum maslinele si zambetul precum sarcasmul inmuiat intr-un borcan de sfecla rosie, pe care cand il vezi (dar uitandu-te atent la el), este un drac de barbat, super hormonal, sexos si leos, vanator…omu’ scrie poezii parfum, feon (cica nu se scrie asa, dar intelegeti voi), de-o frumusete si senzualitate rare, cu care ai vrea sa te imbete cineva zilnic.

N-as fi gasit in privirea lui acea latura de taur Ferdinand, sub nici o forma…dar i-am gasit sensibilitatea in scris.

Sau 

 

Waw!

 Pentru ca incerc sa ma scuz pentru toata neputinta, lipsa de imaginatie cu care imi cresc blogul, inconsecventa si superficialitatea de care dau dovada in meseria asta, totusi am reusit sa scot din propria-mi experienta doua sfaturi pe care le impart cu voi:

1. pune-ti-va copiii sa-si faca blog/ jurnal si sa scrie, este un mod manipulativ, dar cool, prin care implicit ii pui sa si citeasca (valabil si pentru adulti)

2. si al doilea sfat vine dintr-un joc pe care l-am facut o data, ma pregateam pentru un zbor Bucuresti- Paris, 3 ore. Mi-am cumparat toate revistele pe care obisnuiam sa le iau din diverse motive si in timpul zborului, am masurat, cat timp imi ia sa citesc/ parcurg/ integrez fiecare revista in parte…Elle, x minute, Discovery y minute, Harpers, z minute… Am ramas cu obiceiul de a nu mai cumpara reviste dupa acel zbor, pentru mine sunt decorative dar bulk…si cam asa este si cu continutul de pe bloguri.

Cititi cu mare placere, iubiti cititutul, dar nu va limitati doar la o carte, la un blog, la facebook. Iar eu promit sa nu va pierd prea mult timp( hahaha:-))

Singura loialitate care va va fi rasplatita in aceasta viata este cea pe care o aveti pentru voi insiva.