C.O.C.A

       Ei bine nu, C.O.C.Aaici nu este un drog fain care macar iti face bine in primele 12 ore…si nici nu este o gramajoara galbena buna de bagat in cuptor, si nu, nu este nici acea femeie pe care mi-o imaginam eu ca ar purta numele de C.O.C.A: cu trasaturi blande, rotunde, cu sanii mari, femeie calda care se insenineaza cand te vede si zambeste cu toata gura, chiar buclucasa. Genul pe care ai ciupi-o de drag si dor, sau de bujor.

 Nu, ei bine nu. De la momentul constructiei imaginative pana in prezent am intalnit doar o C.O.C.A, care prin tenacitatea capriciozitatii ei m-a stimulat sa scriu acest articol, sau ce-o fi el.

 C.O.C.A poate fi un personaj inventat sau nu, insa il cam gasesc peste tot. Este reincarnata, reintregita si reprodusa ca stil si maniere mai in toate mediile prin care am ajuns.

Este femeia capricioasa care nu stie daca in ziua aceea iti va da buna ziua.

Din pacate, nestiindu-i nimeni intentia cu care pleaca de acasa, risti chiar, rar, sa fii salutat.

Important nu este personajul salutabil, pentru ca aceasta categorie include toti oamenii cu care C.O.C.A s-a intalnit …si nesilita de nimeni- le-a acordat suficienta atentie, incat pentru o viata sa-i retina (macar fata, statura, ceva)- si excludem cazurile de boala ce implica uitarea, uitarea acuta ce poate aparea ulterior. Vorbim despre o suprafata a intalnirilor, pojghita de deasupra laptelui social.

 

La distanta de doua fragmente, observam ca C.O.C.A ba te saluta, ba nu te saluta. Tu, in calitate de victima, astepti de fiecare data sa vezi daca ai noroc. Caci intotdeauna ai stiut ca o sa fie bine.

Aceasta C.O.C.A, sper deosebire de alte COCI, a reusit in doua ocazii sa suprinda orice buton de alerta pe care il aveam in soft.

 

Prima este intr-un cadru opulent, bun de film, la Cannes. Gasca mea cunoastea gasca ei si invers. In cele doua seri la cina, sub pretextul unei probleme de mariaj, a considerat ca e mai bine sa taca, sa stea la masa si sa observe miscarea vantului pe mal. Privirea ei seaca iti dadea semne ca mariajul este extrem de important si ca din politetze (a ta), nu ai vrea sa provoci cu o alta politetze, intreband “dar, ce faci?|- vreo supararea mai mare sau vreun divort.

 Al doilea moment inaltator, ne aduce impreuna in bucataria unei prietene comune care isi serba ziua de nastere- deci o petrecere lunga, de o noapte- a intrat, a salutat o parte din oamenii-mobilier cu sonorul dat la mic, precaut, dupa care ne-am petrecut o noapte intreaga in cativa metri patrati, in asa fel incat sa ne asiguram ca privirile nu se vor intalni niciodata…Am inteles ca are o selectie clar facuta, parol…si nu e o selectie de inteles de catre un creier uman de nivel mediu.

 

Practic, personajul ajunge in context, fizic, dar tot timpul ai senzatia ca nu e complet si ca ceva ore mai tarziu, ii va sosi si personalitatea…si ca abia de atunci incepi sa masori intentia. Pana atunci, stai sec, te rog.

 

Langa aceste secvente superioare furate din experientele mele de viata, mai stau si cele cateva pe care cred ca o majoritate covarsitoare dintre noi o incaseaza…vecini de bloc care trec pe langa tine si doar daca cumva este un sezon bun de vanatoare, atunci poate balbaie ceva in barba in loc de buna ziua, apoi doamna de la magazinul din colt pe care o vezi in fiecare seara si care te vede ca intri se uita hipnotizata la bip-er, sau, sau, sau…

 

De curand, am incercat sa fac un top al tacerilor politicoase sau al celor care “isi apara cu indarjire dreptul la indiferenta”. Nu am stabilit inca care dintre ele mi-a provocat cea mai mare uimire. Am totusi senzatia ca va sa vina …

 

De curand, am fost invitati in casa unui prieten, pentru cateva zile… pe modelul, daca aveti chef, hai! Si am avut chef. Prietena prietenului, despre care am aflat ulterior ca locuia in acea casa de 3 ani nu a reusit sa ne salute in nici una dintre dimineti, ne-a adresat in total 34 de cuvinte, ca raspuns la niste intrebari puse din politetze. Practic, eram unii care ajunsesera si la ea acasa…nu ca oaspeti, ca un fel missed call.

 

Mai am o gazela, de la gazeta, cu care am crescut la bloc si jucam elasticul. Cand era mica si pierdea la joc, sarea la bataie. Mare fiind, si ca statura si ca rang, a inteles printr-un proces de inteleptire accelerata consumand produsele redactiei, ca e mai bine sa nu recunosti pe nimeni caci asa ii verifici daca te recunosc ei pe tine.

Mi-o imaginez la psiholog “- Doctore, azi nu m-au recunoscut 3 din 6. Si ieri la fel. Oare …viata bate filmu’?!”

 

 Ah! Si cum sa-i uit…pe cei cu care te vezi de doua ori pe an, la aceleasi targuri si pentru ca suntem “concurenta”- practic vindem toti haine sau accesorii- atunci trebuie,subliniez, trebuie sa nu ne salutam. Am senzatia ca exista si o lege in care sunt stimulate toate clauzele prin care ti se impune sa nu saluti pe nimeni (pentru ca competitia e sinonima cu concurs, intrecere) nici la venire, nici la plecare. Poate ca si obisnuiti cu frica exersata in comunism, frica de legea ramane nealterata. Nu mai pui ca asta e chiar o lege simpatica, populara…

 

Dar nu pot sa refuz sa nu le pun la socoteala si pe cele care apar insotite de vreun fost iubit d-al tau, sau doar un coleg de munca si care decid sa-si transforme mima in buci si gura in maciuci, la vederea ta…te vad, te stiu, conjunctura nu faciliteaza ignorul artistic si totusi insista sa fie politicoase precum curcile. Astea sunt cazuri statement.

 

Cred ca am uitat sa-i mentionez pe cei mici de inaltime, care in momentul intalnirii nedorite, reusesc sa scruteze orizontul numai de la tzatze pana la buric, iar in secunda in care ajungem (fara voie) fata in fata sa ridice privirea surprinsa si sa afirme “ Da’ ce inalta esti, nici nu te-am vazut!”

 

Nu as vrea sa ma incarc cu motivele pentru care o masa larga de oameni functioneaza precum o secta care a facut un juramant al tacerii. Presupun ca au citit undeva ca salutul intre oameni este hranitor si atunci isi tin proviziile de frica inanitiei iminente. Sau, cineva le-a spus ca tacerea este de aur si si-au dat seama toti ca in curand au nevoie de dinti.

Au stabilit in cor ca zambetul este interzis: zambetul este doar pentru cei de care au sau vor avea nevoie, nu asa, pentru orice terchea-berchea. In plus, si-au promis cu demnitate ca nu li se va citi niciodata fericirea pe fata, caci poate cel fericit e cel sarac cu duhu si nu te pot privi in ochi, de teama cat tu, privitorul, sa nu afli ca te oglindesti in asfalt.

 

Pot doar sa inteleg de ce stewartii saluta fiecare pasager si la intrarea si la iesire din avion, cu religiozitate, desi nu-l cunoaste pe niciunul-

ei bine, sunt platiti! Si amenintati cu concedierea. Este o rutina politicoasa, de un plictis incredibil…Nu e un pasager care sa nu-si dea ochii peste cap cand i se zambeste si i se spune Bonjour!

 

In rest, am vazut ce naiba face liberul decent arbitru. Sau arbitrul decent eliberat. Sau eliberatul arbitru de catre decenta.

 

Deipnofobia sau teama de conversatie in timpul cinei. “ – Razvan

(Exarhu) a avut grija, mult inaintea mea, sa scrie acest citat si o carte de bune maniere prin contrast, pentru ca probabil simtea ca se sufoca… a vrut sa faca tot ce poate pe timpul vietii ca totusi sa ajunga sa moara sanatos.

 

Asadar, C.O.C.A, este cine vreti voi si face ce vrea ea, ca na, si a plecat de unde vreti voi si se duce incotro vrea ea si daca doamne fereste ajungeti sa faceti cunostiinta si apoi sa va evitati, ei bine sa stiti ca boala

C.O.C.A se ia!

 

*Citate din “Fericirea e un ac de siguranta” de Razvan Exarhu.

Leave a comment (all fields required)

Search