MY SHOES. TRUMBO. SAU ALTE BUCURII...

Am vazut filmul Trumbo si mi-a placut...ritmul, starea, povestea, personajul. Mi-a placut si faptul ca acest actor fantastic, de care noi am auzit o data cu Breaking Bad, Bryan Cranston, a fost in sfarsit rasplatit pentru talentul sau...sa devii cunoscut la 60 de ani, numai in America se mai poate intampla...
Dar de ce va scriu? Pentru ca vazand acest film m-am gandit ce mi-a dat mie comunismul...ceva bun. 
Si uitandu-ma la fetita mea, cum merge linistita catre scoala, pe trotineta, i-am observat adidasii pe care chiar eu i-am cumparat luna trecuta din Paris...ca de, nu te poti intoarce acasa fara un cadou...si asa mi-am adus aminte de prima mea pereche de adidasi, dupa care am plans si tanjit toata copilaria si pe care...nu am primit-o niciodata cadou- prima mea pereche de adidasi mi i-am cumparat singura, din primul salariu primit la Connex, la varsta de 20 de ani...pana atunci avusesem dragasani sau orice altceva...nimic cool, misto, comod sau care sa-mi placa...
Tata era navigator si tot timpul imi promitea ca-mi aduce, dar de fiecare data fie uita, fie nu apuca sa cumpere si ma amagea cu niste kg de alune si portocale, salam sau banane care poposeau pe sifoniere la uscat.
Ce mi-a dat insa comunismul? Multa cantitate de dorinta si visare, mi-a pus cartea in mana, m-a obligat, fortat sa am multa anduranta...rezistenta de a suporta sa ai un vis, ani la rand si sa ai rabdare, ani la rand, de la o varsta frageda, pana la implinire...si apoi, am capatat datorita acestei lungi perioade de asteptare calma, o mare bucurie...am iubit prima mea pereche de adidasi pana la descompunerea lor fizica efectiva, i-am purtat in toate coclaurile si experientele mele, i-am fotografiat si de curand cand i-am cautat, aproape ca mi-a venit sa plang cand am observat ca cineva i-a aruncat...
Iar astazi de dimineata, uitandu-ma la Eva ma gandeam ce fericire am, pur si simplu, cand ma uit la adidasii ei..ca ii are, ca nu o frustrez, ca este frumoasa si fericita...in schimb, nu ii pot da aceasta ardere, aceasta rabdare de capata ceva dupa lungi si lungi asteptari...aceasta rabdare surda, calma, fara plansete dar care atrage dupa sine si o bucurie pe masura...
Acum totul este mai scurt, mai putin intens si futil. 

Intre timp am vazut aceasta pereche de adidasi si am inceput sa visez la ea...ii vreau. Nu ii mai vreau pentru mine, ii vreau pentru Rogue8, pentru magazinele mele, pentru alt vis cu care ma lupt de ani de zile si pentru care incerc sa mimez aceeasi rabdare tacuta, fara plansete si vaiete, pe care am cunsocut-o in comunism...
E drept, am obosit si chiar ma mai vait...dar am revazut Trumbo si mi-am adus aminte ca pot si promit sa nu mai spun nimanui niciodata cat de greu e,ci doar cat de frumos! ( Irina, iarta-ma ca te-am innebunit cu mine insami, dar pari foarte puternica si ma las pe tine..la greu:-))

Asadar, visez sa aduc acesti adidasi, si poate imi iese...poate anul acesta, poate altii, la anu' si sper sa pot aduce tot ce visez si vad si admir, tot "frumosul" ( descris prin ochii mei) din lumea asta larga...

Si sper sa pot sa-mi pastrez bucuria la fel de mult timp pe cat este de lunga asteptarea. 

Va doresc acelasi lucru...si daca va plac adidasii, sa-mi spuneti- 
Se numesc trip lopez...cum nu se putea mai bine!

En Rogue